De ce am plecat din București

de ce am plecat

Sunt un om comod. Mă complac în situații confortabile și, de multe ori, las impresia că nimeni și nimic nu mă poate salva. Dar de fiecare dată, de nicăieri, am câte-o revelație salvatoare. Un fel de lighean cu apă sloi turnat în creștetul capului, ori o pereche zdravănă de palme cât lopata peste ochi. Și începe să se facă lumină.

Am pățit de multe ori asta, în contexte diferite: profesionale, amicale, amoroase. Au fost momente întâmplătoare (în pat, la duș, când spălam vasele etc.) când m-am trezit spunând de nicăieri câte-un „bă, ia stai puțin…”, care din acel moment a reușit să îmi schimbe total percepția asupra unui lucru, a unei persoane sau a unei idei în general. Și am acționat. De fiecare dată, oricât de ciudată, nebunească sau aiuritoare ar fi fost ideea, am pus-o în practică. Mi-am ascultat, negreșit, instinctul și în acest fel am reușit să îmi schimb viața. Până în acest moment, numai în bine.

Așa mi s-a întâmplat și acum. Am avut un moment în care pur și simplu am devenit conștient de faptul că nu îmi mai face nicio plăcere să locuiesc în București. S-a produs declicul de care vă vorbeam. S-a întâmplat de nicăieri, nu știu când, nu știu unde. Probabil că mă plimbam prin IOR și în subconștient s-a auzit „bă, ia stai puțin…”. Și am început să mă gândesc serios la asta. De ce să rămân acolo dacă nu îmi place? De ce să mă complac și să nu acționez? De ce, de ce, de ce. Foarte multe de ce-uri, despre care nu știam că există în capul meu până atunci.

Motivele mai mult sau mai puțin evidente

Acestea nu cred că reprezintă nicio revelație pentru cineva care trăiește, a trăit sau a trecut constant prin București. Ele fac parte din conversațiile curente ale majorității bucureștenilor, dar sunt luate ca atare, nu fac neapărat obiectul unei revolte duse până la capăt, precum în cazul meu. Așadar, de ce am plecat?

  • Gri-ul și praful – asta deși am locuit în Titan, un cartier chiar decent pentru București;
  • Meltenismul și nemițirea – nu am cum să exemplific, uitați-vă pe geam și le veți vedea;
  • Aerul și clima – poluarea o simți, o miroși chiar; plus insectele, aerul canicular și irespirabil din mijocul verii (cu tot parcul de lângă mine), mocirla din restul anului;
  • Aglomerația – deși îmi plac orașele vii și dinamice, furnicarul continuu de pe șosele și din metrou/autobuze a devenit insuportabil;
  • Depersonificarea – București te transformă într-un om lacom, egoist și închis în tine; o furnicuță grăbită, printre alte două milioane de furnicuțe grăbite;
  • Mizeria – fațadele clădirilor, amenajările stradale, tramvaiele și autobuzele, parcările, trotuarele, reclamele, odioasele garduri dintre blocuri care ne apără de spațiul verde;
  • Gălăgia – de pe stradă și de peste tot;
  • Costurile – totul e scump și foarte scump; prețurile la orice sunt mai mari decât oriunde în România; un trai bun înseamnă mult mai mult decât un salariu mulțumitor, pe care degeaba îl ai dacă stai în mașină 5 ore pe Valea Prahovei „să îți limpezești mintea”;
  • Perspectivele – traficul nu va putea fi rezolvat mai devreme de 10-15 ani sau, cel mai probabil, niciodată, termoficarea e la pământ (iarna asta am avut multe zile în care am stat îmbrăcat cu 3 rânduri de haine și mi-am încălzit apa la aragaz), oamenii sunt din ce în ce mai mulți și mai nesimțiți, aerul devine irespirabil (una dintre cele mai poluate capitale din Europa, iar în noaptea de Ajun a anului trecut, nordul Capitalei a fost, în premieră, cel mai poluat loc din lume), administrația e în incapacitate de plată, aproape de faliment și riscă blocajul total, iar enumerarea asta poate continua la nesfârșit.

Nu a fost ușor, dar…

…ce am de pierdut?

Evident, decizia poate părea floare la ureche după înșiruirea asta. Doar că nu e chiar așa. Pentru că, dincolo de aceste lucruri, nu pot spune că urăsc orașul. Am aceeași relație cu el pe care o au aproape toți bucureștenii. Îl urăsc iubindu-l și îl iubesc urându-l. Aici am legat prietenii și mi-am făcut amintiri cât pentru o viață. Așadar, ușor nu a fost.

Pe de altă parte, faptul că m-am mutat la numai 2 ore și puțin nu înseamnă că m-am rupt de București. Îmi place să călătoresc cu trenul și nu voi ezita să mă urc în el cu fiecare ocazie pentru a ieși la un vin și-o bere, a vedea o piesă bună ori meciurile de pe stadion (nu se poate altfel). În acest moment am senzația că nu am pierdut nimic și că am câștigat totul. Și tare bine îmi e.

Distribuie: